discord

 tu ai fost chip stage 1 tuning
[6:41 PM]
tu doar m-ai remappat un pic
[6:41 PM]
ai dat mai mai tare alimentarea
[6:41 PM]
ai stricat echilibrul stochastic
[6:41 PM]
dar in rest cretinul eram acolo
[6:42 PM]
adica singura limita mai era aia fizica ca de nebun m-as fi batut cu oricine oricand
[6:42 PM]
dar plm imi cam dadeam seama cine sunt
[6:42 PM]
si aici intradevar mai luam reality check cu tine
[6:42 PM]
ca ma masuram cu tine in putere
[6:42 PM]
ca nu-ti imagina
[6:42 PM]
dadeam cat de tare puteam sa stii
[6:43 PM]
adica nu prea era joaca
[6:43 PM]
stiam ca iau bataie dar iti dadeam cat puteam
[6:43 PM]
si eram si antrenat
[6:43 PM]
pai ce puteau copiii aia sa imi dea un pumn sau o palma de-a ta?
[6:44 PM]
ulterior s-a propagat asta cand am inceput sa fiu mai mare si sa nu mai conteze varsta
[6:44 PM]
cand deja aveam 16-17 ani si am zis ca pot sa-l bat pe viperel
[6:44 PM]
de viperel mi-era frica sa nu iau vreo boala de la el sa ma muste sa fac sida sau ceva
[6:44 PM]
sau sa ma intep in vreo seringa de-a lui din buzunar
[6:45 PM]
dar obisnuit sa ma bat la heavy weight eu fiind la flyweight stiam toate plajele de putere
[6:46 PM]
ma gandeam si un pumn sau o palma sau picior
[6:46 PM]
pai daca le duc pe ale tale duc si de la ei
[6:46 PM]
ca nu dadeai nici tu usor
[6:46 PM]
si zici nu coite ca nu stii
[6:46 PM]
aici vine pasul de verificare ca inductia matematica asta sa intru pe vrajeala cu moartea in panta, batranul
[6:47 PM]
simteam cam aceeasi durere si de la batran si de la tine
[6:47 PM]
iar de la batran aveam certitudinea ca e diliu si da tare
[6:47 PM]
poate nu la maxim dar sigur tare, eu zic ca dadea si la maxim muistul el zice ca nu, n-am de unde sa stiu
[6:47 PM]
dar nu dadea la joaca
[6:48 PM]
paralela, ii zici lu moartea in panta ca eu la spiru demonstram teoreme cu seductia matematica, hehehehehe buggggyyy
[6:49 PM]
eu sunt din categoria oamenilor cu centru cercului inscris nu circumcis
[6:49 PM]
HEHEHEHE BOSSSSSS
[6:50 PM]
le-am pe teava dreapta zici ca-i erectilinie
[6:50 PM]
e clar sunt de psihiatrie
[6:50 PM]
bnine dreq ca n-am mai multe ancore, daca au putut sa-mi vina astea in nici 2 minute
[6:51 PM]
sunt un om bun

douazeci douazeci

N-am somn si ca ratatul periculos din garsoniera m-am gandit sa mai scriu un pisat spontan care mi-a trecut prin minte si sunt suficient de convins ca trebuie scris. Bine, nu trebuie scris dar il voi scrie oricum, pentru ca vreau. Vrutul de la o varsta devine realizabil in functie de cine esti. Cu alte cuvinte daca vrei sa spargi o sticla de sampanie in capul cuiva in centrul vechi, o poti face, cam la fel e si cu restul lucrurilor. Ca sa scrii cacaturi pe internet nu iti trebuie ceva anume, poate un pic de dactilografie. Nu pretind c-o am si ba mai mult, nu m-a interesat sa o am, sunt un rebel. Si am fost suficient de inteligent sa inteleg ca nu poti sa faci bani din scris sau din orice forma de expresie artistica. Selectiv, la orice film, pictura, piesa sau creatie artistica de succes, sunt minim sute de alte incercari esuate.

Am intrat intr-un alt an, care de fapt pare acelasi. Pentru prima oara simt ca raman in urma cu timpul. Din ce in ce mai strain cu actualitatea aproape ajung sa traiesc intr-o bula a nostalgicului din niste timpuri autoproclamate drept bune. In realitate probabil n-au fost asa bune dar simteam ca particip in cotidian. Acum cel mult, sunt ca un cameraman de porno ieftin. Poate as fute si eu ceva, dar eu am venit acolo ca sa filmez, desi chiar as fute ceva. Adica te duci cu o treaba dar dupa realizezi ca nu e locul tau si ca nu ar fi trebuit, acum ce faci pleci? Bine pleci dar daca te-ai dus te-ai dus in urma unor decizii succesive sau daca nu, sansa a facut ca tu sa ajungi acolo.

Sau sa ajungi pe strada. Platesc imprumutul la rabla asta de masina dar ma gandesc ca poate as fi dormit intr-una mai veche la care ii spuneam casa. Sau imi lipsea o ureche, sau poate nu. Doua trei decizii mai neinspirate, asa le zice. Acuma, e subiectiv ce inseama decizie neinspirata, sau pana la ce punct e atat de neinspirata incat sa conteze in suma de alegeri facute. Dar nu sunt in situatia in care sa regret ceva, inca. Dar, ma gandesc in momentele in care voi fi. E idiot stiu, dar la fel e orice energie sau actiune care nu va fi tradusa in ceva util, adica ineficient. Azi am aflat ca aurul alb se face din aur combinat cu argint nichel. Relevanta afirmatiei asteia e exact identica cu ce am scris mai sus. Niciuna, cu sau fara textul asta, poate in loc sa irosesc 10 minute sa-l scriu ma culcam ca maine sa ma trezesc sa ma conectez la munca. Am facut o alegere, sau asta am crezut eu. Mi-e indiferent.

A, si vreau sa dispara stirile sportive de la Pro Tv, sunt cele mai mari ineptii de la aparitia cablului TV.

Povestea unui gamer ratat

Dupa cum probabil ati realizat deja din titlu, acel gamer sunt eu. Acum vreo 2 zile m-am enervat asa de tare la Starcraft incat imi venea sa sparg monitorul. Am sters jocul, am injurat, am dat niste pumni in masa, dar a 2-a zi gandind la rece am facut o recapitulare a ceea ce probabil defineste epicentrul hobby-urilor mele. Acestea fiind, evident, jocurile pe calculator. Povestea a inceput undeva prin clasa a 5-a cand am inceput sa am internet. Concret asta se intampla candva prin 2006. Am fost mereu pasionat de jocurile pe calculator jucandu-ma de pe la varsta de 4-5 ani dar cu intreruperi, fiind o perioada destul de secetoasa din punct de vedere tehnologic si neavand acces prea larg la calculator. In fine, am constatat eu ca perioada de unde poate fi trasabila toata experienta jocurilor incepe din momentul in care am avut internet si brusc am devenit conectat intr-un mod in care nici nu imi imaginam. Yahoo Messenger, Hi5 si alte prostii. Nu prea m-au prins astea, in schimb stiu ca era sa raman repetent in clasa a 5-a pentru ca ma anturasem cu alti ratati si in principiu pe langa ca ne bateam cu toate ciorile de varsta noastra, ne jucam Counter Strike 1.6. Orele de informatica erau nelipsite, 6 seara, bezna si in dibacia noastra de copii am reusit sa strecuram jocul in calculatoarele scolii, ulterior devenind expert in arta instalarii acestui joc penal in calculatoare cu sisteme de securitate din ce in ce mai bine puse la punct. Fast forward am avut o perioada de pauza in clasa a 6-a si a 7-a unde am fost pus fortat la invatat si am facut primul pas spre educatie.

Acestea fiind spuse am fost extras din anturajul nociv din care faceam parte si plasat intr-un colectiv oarecum strain mie. In urma sustinerii tezelor cu subiect unic sau ma rog, echivalentul capacitatii sau Dumnezeu stie cum le mai zice acum chestiilor alora care contribuie la media ta finala cand aplici la un liceu decent, am luat note senzational de bune si cu un parcurs foarte bun in timpul anilor am reusit sa intru la un liceu de top. Aici intervine vacanta de vara dintre clasa 8-a si clasa a 9-a. Personal cred ca a fost apogeul acestui hobby. In principiu pentru ca mi-am realizat un anturaj mai restrans care ulterior au fost si colegii mei de clasa din liceu. A fost probabil cea mai frumoasa vara pe care am trait-o in ideea ca desi in continuare faceam apartenenta la strada si la vagabonteala tipica anilor 2000, in aceeasi masura reusisem sa imi creez o lume virtuala la fel de interesanta. In continuare pe parcusul liceului, au intervenit chestiunile sociale de tip iesit pe afara cu fete, party-uri si desi ma jucam in continuare, intr-o oarecare masura eram in punctul de a alege ce vreau sa fac. Perioada liceului a fost din nou un moment de dezvoltare personala, intr-un mod mai intim si totodata mai sensibil. Revenind la ideea de jocuri, dupa ce 3 ani am stat degeaba, a venit clasa a 12-a cu vechea poveste sustinerea bacului. Dezinteresat si arogant nu i-am acordat atentie prea mare, devenind constient de implicatiile acestui examen abia tarziu. Reusind sa invat 3 ani de matematica fizica si romana in doar 3 luni am reusit sa scot o medie satisfacatoare la bac. Astea fiind spuse si reusind o performanta personala am considerat ca nu e cazul sa ma opresc si sa-mi masor adevaratele puteri cu o provocare reala din moment ce bacul mi s-a parut mereu o gluma ieftina. Asa ca am aplicat la electronica si telecomunicatii la politehnica si din nefericire am si intrat. Aici incepe de fapt declinul si ratarea congruenta jocurilor. In principiu pentru ca am avut alte asteptari si pentru ca in realitate nu imi placea absolut nimic de acolo. Asa ca mi-am refacut anturajul de prieteni din liceu, de data asta l-am imbunatatit si am inceput sa ne inhaitam la joace si pierdut zile nopti luni as indrazni sa zic chiar ani, jucandu-ne.

La un moment dat cred ca eram toti jucatori semi-profesionisti desi nu ne-a interesat pe niciunul aspectele popularitatii sau a banilor oricum putini din acest domeniu. Ratarea devine cand jocurile ca orice alt lucru sau obiect catalizator al starilor interioare incepe sa dauneze, cam ca drogurile asa. Lumea nu ia in serios treaba asta cu jocurile si de cele mai multe ori nici nu ar trebui, dar jucandu-ma pe calculator peste 14 ani din viata pot spune ca in anumite situatii poate avea un impact negativ asemanator drogurilor. In primul rand devii intolerant la societate deoarece nu mai faci parte din ea iar in al doilea rand nu prea mai vrei sa te intorci. Dar in acelasi timp, ce mi se intampla mie e ca vrei sa scapi de flagel si nu poti. Momentan am venit cu un plan de reintegrare sociala asemanator somerilor pe piata muncii si merge destul de binisor. Si totusi, in  momente de slabiciune in care ma joc, traiesc o stare duala in care totusi vreau sa ma joc, probabil din obisnuinta si dintr-un obicei format, dar in acelasi timp nu imi mai face placere sa ma joc. Ratarea e cand te joci de 5 ani incoace fara sa vrei a te mai juca si totusi sa deschizi calculatorul facand fix asta.

Dilema proiectului

Incep prin a spune ca cel mai greu lucru la toata schema asta cu scrisul e sa gasesti un titlu. Pe langa faptul ca nu am mai scris nimic de peste 2 ani (ceea ce e un act impresionant in sine) imi e inca foarte greu sa gasesc un titlu, dar nicio grija, ca toate pana acum, improvizam pe parcurs. Am ramas surprins ca inca mi-am amintit parola de la cont cand speram sa nu o fac si sa nu mai intru niciodata aici... sau nu.

Ugh, 2 ani, incep deja sa vad casnicii care dureaza mai putin. Totodata am o vaga impresie ca am facut mizeria asta de blog undeva prin 2012-2013 asta insemnand vreo 5-6 ani. Ma face sa ma simt obscen de batran. Ca sa fac un cadru de cum am ajuns la ideea de a scrie azi sau de a scrie in general, am mai vazut pe cineva cu un share de blog personal pe facebook (da inca folosesc facebook). Asa mi-am adus aminte ca am si eu unul si cu un pic de timp liber la dispozitie m-am apucat sa ma citesc un pic pe mine. Ce pot sa spun, imi place ce scriu desi in majoritatea lucrurilor nu pot sa zic ca ma mai regasesc in totalitate. La baza blogging ului sau ma rog toata treaba asta de a impartasi in scris stau anumite evenimente sau etape din viata unui om. Treaba cu etapele e o nuanta mai fina care o observa in special omul. Sa vorbim de evenimente. Azi cica trebuie sa fac nu stiu ce proiect la facultate. Am luat in gluma toata treaba asta cu facultatea asta uneori fara sa-mi dau seama daca sunt serios sau nu. Capcana rolului cum s-ar zice, joci atat de mult incat te identifici cu personajul jucat, cam ca Giani din Las Fierbinti. Sincer sa fiu consider faza asta cu scoala o limitare a mea. Nu in sensul ca nu as fi capabil sa inteleg sau sa invat un concept, sunt ferm convins ca orice bitang e in stare sa faca asta daca e impins suficient de la spate. Problema mea e ca nu ii vad rostul, adica il vad, dar nu il consider eficient. Pot intr-o oarecare masura sa inteleg ideea ca da, inveti, iti faci un build-up si ca urmare a eforturilor tale esti rasplatit, dar nu e cuantificat pe moment. Retrospectiv imi dau seama ca vorbesc ca un casier de la KFC sau ca unul care isi face credite sa-si ia televizor (ramas destul de surprins sa aflu ca lumea inca mai face d-astea in 2018). Si atunci imi dau seama ca desi nu e poate destul de convingator, dar suficient cat sa ma faca sa termin facultatea si sa nu mai existe conflictul interior intre casierul de la KFC si drona care face ce ii zice societatea. Iau ce imi da societatea, nu e cazul de mandrii aici.

Revenind la schema cu proiectul si de ce mi se pare atat de marcant incat sa-mi pierd 15 minute din viata sa scriu despre el si sa apas butonul portocaliu cu "Publish". Deci, eu nepreaducandu-ma la facultate ca orice tanar care se duce la munca timpuriu ca sa-si ia droguri si mancare sau doar sa traiasca independent, nu prea am timp fizic sa ajung acolo. Pentru o fara frecventa nu ar fi o problema, dar am fost balan si orgolios si am zis ca daca tot fac ceva sa fie si serios si de renume si bun, full option cum ar zice un dealer de masini. Evident nu pot ajunge asa ca mereu cand se dau proiecte cu lucru de echipa cam prind cu toti ratatii. Bine probabil asta zic si ei despre mine si ii inteleg perfect. Sa faci lucru de echipa cu ultimii ramasi sau pus automat cu unii e ca si cum ai lua masini din Germania mai vechi de 2000. In rare cazuri chiar poti sa nimeresti o masina care inca sa mearga in parametri normali, dar de cele mai multe ori evident, iei o rabla. Cam asa e si cu proiectele astea. Unii nu apar sa prezinte, altii dau teapa si nu fac nimic si dupa apar la prezentare(se intampla), tot felul de sparle de genul. Eh, faza e ca eu la proiectul asta talpa am fost pus cu niste pitipoance. Nimeni nu pare sa le suporte si desi ele par sa vina la scoala des, cumva nu se integreaza. Sunt un personaj destul de tolerant mai ales ca lucrez intr-o multinationala si asa mi se cere (vorbind despre libertate). Asa, pitipoancele par sa nu ma suporte si le simt foarte reticiente, cam ca si cum ceri o sacosa in plus lu' tanti de la Carrefour (in vremurile in care erau gratis, oricum). Nici eu nu le suport dar problema e ca avem de facut un proiect impreuna. Bineinteles, as putea sa dau teapa si sa nu ma prezint, dar am zis ca aleg viata si ca o sa termin facultatea. Iar apoi si din orgoliu, daca aleg sa dau teapa, o dau pentru ca m-as simti evident mai bine, nu as da o teapa ca sa fug de o responsabilitate. Si de aici reticienta mea cu tot proiectul asta care incerc sa-l linistesc de 2 saptamani. Si uite mintea unui om prost. in loc sa fi scris tot cacatul asta, ziceam un "buna diana, cum o dam cu proiectul ala" si vedeam eu mai departe. Chiar ca am mentalitate de casier. E bun si un self-check d-asta cateodata, decat un self-checkout oricum, asta ca o semi paranteza la cate glume subtile am cu case de marcat si aria asta de retail. Aia e si daca nu merge bine, le zic sa dam o tura prin fashion house sa ne luam tricouri cu levi's la reducere ca tot asta e noua moda.

Realitatea absoluta

Rareori s-a intamplat cred sa scriu intr-un decurs atat de scurt. Recunosc, am mult timp liber la dispozitie si din nefericire motive de a scrie. Am decis sa scriu pentru ultima oara despre asta. Imi chinuie enorm sufletul si inima sa o fac, traind intr-o (dez)iluzie perpetuua, e timpul sa ma trezesc la realitate.

Vorbeam acum cateva luni de inger. A fost, a vazut, am fost prieteni , am fost cum trebuie. Doar ca, cum am spus mai recent, l-am abandonat, i-am cerut sa plece, i-am spus ca nu suntem compatibili. Intrinsec, nu am fost, pentru ca apartineam unor lumi diferite,dar in realitatea constransa de atunci, eram perfecti. I-am cerut sa plece si a plecat, eventual. As putea sa invinovatesc pe cineva care a facut cum am spus eu ? Nu , nu cred ca as putea mai ales ca a dus o lupta crancena cu mine, sa ma salveze, pentru o ultima oara. Nu l-am lasat, am decis ca trebuie sa depun aport energetic real sa-l distrug. Tocmai cand a realizat ca nu mai sunt salvabil s-a lasat infrant de vanitatea mea nemarginita.

A lasat scutul jos in fata mea si l-am injunghiat fara remuscari sau judecati de constiinta, uitandu-ma in ochii inlacrimati nu din cauza durerii fizice, ci din constientizarea neputintei de a-si duce misiunea la bun sfarsit. M am intors acum, dupa cateva luni, realizand ce am facut. Incepeam sa dezgrop trupul in ideea ca o sa-l invii, sau o sa invie de buna voie vazand ca m-am schimbat. Sapand incepusem sa descopar superficial realitatea urata descompunerea de prea mult timp. Mi-am dat seama ca am venit, prea tarziu si ca ceea ce cautam de fapt,nu era acolo. Era o iluzie. M-am oprit din sapat , gandindu-ma ca nu vreau sa-mi stric amintirea perfecta cu ceva ce nici macar nu reprezenta sufletul ce il cautam. Si am inceput sa plang, la fel cum ingerul a plans de neputinta , asa am facut-o si eu.... si ce-am mai plans si urlat... Cum de eu, cel mai puternic dintre toti, rege printre regi, ajunsesem sclav al propriilor trairi. Inainte sa pun pamantul la loc m-am gandit la toate lucrurile bune, la ce a fost inainte si ca nimic nu va putea inlocui ceea ce a fost. Mi-am dat seama ca voi trebui sa port pe maini sangele si remuscarile din clipa fatidica. Diferenta era ca eu eram viu, iar ingerul era mort.

Asa ca am plecat spre o noua viata, cat de repede am putut, incercand sa alerg totusi miscandu-ma din ce in ce mai incet cu un efort depus din ce in ce mai mare. Ingerul reaparuse. Doar ca nu era el, nu era el , era schimbat, era fix ce am jurat amandoi ca nu o sa ajunga niciodata. Am incercat sa-l dobor, dandu-mi seama devreme ca este de neinvins. Am ales sa fug ceea ce asta fac si voi face, pentru ceva vreme. Sper doar, sa oboseasca el inainte sa obosesc eu.

Facand un mic rezumat la ceea ce pare o poveste cretina fara niciun sens. Ingerul reprezinta partea care m-a facut sa vad altfel viata si a contribuit real la dezvoltarea mea personala iar pentru asta va ramane etern in inima mea. Am incercat recent sa vorbesc cu fata ( devine repetitiv ingerul, iar "el" deja suna ca o idila homosexuala) doar ca sa constat cu dezamagire, ca ceea ce cautam eu, nu mai era demult si ca pur si simplu vorbeam cu o alta persoana, o alta entitate, trasa prin acelasi corp. Lucrurile noastre , ale mele si ale persoanei din trecut a carui moarte sunt autor moral, incep usor usor sa dispara, devenind un simplu lux nostalgic in cutia cu amintiri din copilarie.

Poate nu am apreciat suficient cand a trebuit, poate nu am facut tot ce mi-a stat in putere. Sincer sa fiu ,raul a fost facut. Pentru ca as fi putut sa sap, sa sap si sa scot trupul descompus al ingerului si sa-l invii, dar oricat de mult mi-as dori, nu o sa fie acelasi lucru, nu o sa fie ceea ce o sa caut si o sa fie doar un element de durere si nu as putea sa trec peste imperfectiunile creeate de reinviere. Pentru ca nu sunt Dumnezeu si nu am puterea de a reinvia oameni, pot doar sa ii pansez si sa le ofer o solutie de mijloc, dar niciodata nu as putea sa am pretentia ca am puterea sa fac lucrurile cum erau in trecut.

Mi-am dorit sa fiu copil, sa raman copil. Inca odata soarta rade de mine si imi arata ca e cazul sa ma maturizez. Nu vreau sa ma maturizez tocmai pentru ca realizez cat de urat e de fapt, chiar istoricul jurnalului astuia fiind cel mai bun exemplu. De la lucruri nesemnificative precum frustrari pe jocuri , pana la lucruri care imi zguduie integritatea morala. Probabil o sa o fac, pentru ca va trebui sa ma adaptez si sa merg mai departe. Imi doresc doar sa nu o comit a doua oara. Cat despre fata... n-a fost sa fie, nu poti sa faci si bani si poezie.


Never again.

Comicul dramei transformate in tragedie

 Revenind la vechiul meu prieten , adica tot eu. Mereu cand se gaseste o stare dubioasa ma gandesc sa scriu aici deoarece, consider eu, este suficient de autentica sa o pot reciti oricand, fara sa ma plictisesc

De cateva zile ma napadesc amintiri din trecut, unele frumoasele, altele care merita lasate uitarii. Dar totusi, ele exista. Acum 4 luni am luat o decizie destul de brusca si poate, negandita neplanificata nejustificata. Justificata a fost , gandindu-ma de doua ori, chiar si gandita... cel putin atunci. Lasand deoparte cacatul mistico-fantasmagoric, lucru care il fac rar, mai ales cand vorbesc de stari de genul , am lasat o persoana draga inimii sa plece din viata mea. De fapt nu am lasat-o. Am insistat din toate puterile sa plece gandindu-ma ca e mai bine , pentru cine... nu stiu.

Recitind, pare ca o drama de nivel inalt cu motive si scopuri destul de elaborate. Aici intra comedia. Am lasat acea persoana pentru ca am vrut sa ma joc. Adica am vrut sa ma joc real, pe calculator, nu e vreo figura de stil sau ceva, chiar asta am facut. E drept, pot gandi toata perioada asta ca o perioada de solitudine, cum unii oameni se duc la pescuit, fug in munti, merg la facultate etc, eu am ales sa ma joc. E drept, nu fara scop. Am vrut sa ajung in cea mai inalta liga dintr-un joc , numit Starcraft. Am reusit lucrul asta dupa aceste 4 luni, am reusit sa ajung Masters la jocul asta. E un joc destul de complex si cu un playerpool destul de restrans, dar nu despre asta e vorba, mie chiar in clipa de fata, mi se pare o realizare pertinenta raportat la persoana mea.

Deci dupa ce am ajuns Masters am decis sa ma intorc la viata, sa imi aleg sa fiu un om echilibrat si cumsecade si de ce nu, sa caut lucrurile pe care le-am avut. Aici intra tragedia. Nu caut fericirea nu caut sa fur ceva cuiva. Pur si simplu vreau sa vad cum era inainte si in loc sa dau quit, sa intru in meci din nou.( inca am creierul wired pe chestii  de starcraft). Tragedia e ca acum de fapt nu stiu ce vreau si am ajuns la concluzia asta platind un pret prea mare , mi-am incalcat orgoliul si liniaritatea asa de vehementa si concisa si bine planificata de acum 4 luni. Sau asa parea atunci, cine stie. Nici nu sunt sigur de ce o sa gasesc, momentan am batut la usa si mi s-a deschis geamul, nu am intrat , dar am vorbit prin el , facandu-mi cunoscute intentiile. In clipa de fata vazand sau ma rog, mai bine zis, presupunand ce s-au intamplat in alea 4 luni ma fac sa ma gandesc ca ceea ce caut, a disparut demult si ca ma uit doar la o fantoma in corp de om.

Nici nu mai sunt asa de interesat de a salva ceva sau pe cineva in speta pe mine. M-as intoarce in singuratate, pregatind o revenire incendiara, o ultima reduta intr-o situatie crunta. Nu e loc de teama, de sovaiala, e tot ce mai am de facut , vreau sa mai raman tacut. Cei ce doresc singuratea au uitat cum e sa fii singur. Eu mi-am facut alegerea, sunt intr-o situatie incerta de a justifica mie insumi, daca e ceea ce trebuie.

Radius

Incerc sa urc inapoi din infern, oarecum trecand printr-un dubios purgatoriu spre succes sau fericire sau perfectiune cum i se mai zice. Cred ca idealul fiecaruia e sa atinga o asa zisa perfectiune fara sa stie ce sa faca cu ea ulterior sau sa o cunoasca intrinsec... e ca asa li s-a zis, ca fericirea reprezinta cuanta tuturor valorilor bune si ca prin ea putem defini bunastarea unui individ. Perfect de acord si adevarat , dar ce se intampla cand cineva refuza perfectiunea. Aceasta perfectiune reprezinta si responsabilitati. Desi cred in perfectiune, nu cred in perfectiunea absoluta ( pleonasm a?) , tocmai ca poate exista o perfectiune ... mai... potrivita sa zicem asa.

Si poate nu esti pregatit sa intri in perfectiune, poate de fapt asta e problema multor oameni, inclusiv a mea. Poate nu pot sa duc in spate perfectiunea. Ca un overworkcharge. Esti doar un oarecare , care se crede special. Tot ce ai de partea ta e vorba ca niciun fulg de zapada nu se considera responsabil de o avalansa.
Perfectiunea nu exista, in termeni pur teoretici, practic poti sa ti-o alegi, sa ti-o modelezi si intr-un final sa ajungi la ea. Nu intr-un regim permanent, mai degraba intr-un tranzitoriul, fix acea portiune cand treci dintr-o stare intr-alta, acolo se produce perfectiunea, e scurta, uneori nici macar nu e notabila , dar se petrece. E chintesenta individului de a se depasi si a face ceva. Pentru ca efortul e sa urci pe treapta urmatoare nu sa mergi pe ea. E ca un salt, care ai nevoie de timp si tactica sa il reusesti. In general as fi continuat , dar am uitat ideea fundamentala... nici nu e de mirare, asta e un draft de acum 3 luni ... normal ca plm nu mai stiu ce idee as fi putut sa am ...